Sari la meniu Sari la conținut
Frica era aici și înainte
Ce discuții a născut cazul de la Caracal între adolescenții din România?
De
Ana Maria Ciobanu(https://www.dor.ro/author/ana-maria-ciobanu/)
Ilustrații de Andreea Cristea(https://www.dor.ro/author/andreea-cristea/), Elena Smîntînă(https://www.dor.ro/author/elena-smintina/) Fotografii de Andreea Cristea(https://www.dor.ro/author/andreea-cristea/), Anca Țintea(https://www.dor.ro/author/anca-tintea/), Irisz Kovacs(https://www.dor.ro/author/irisz-kovacs/), Matei Bumbuț(https://www.dor.ro/author/matei-bumbut/)
Timp de citire: 35 de minute
14 septembrie 2019
Acest articol a fost publicat în DoR #37 (Toamnă 2019) Cumpără revista(https://www.dor.ro/product/dor-37/)
Într-un petic de umbră, un bărbat și un copil mâncau înghețată. Pe trotuarul de vizavi, un băiat se cocoțase pe gard să vadă mai bine acțiunea. Spre marginea mulțimii, un grup de patru bărbați între 40 și 50 de ani veniseră și ei. „De curiozitate și indignare”, spuneau. Două adolescente s-au desprins din miezul mulțimii care părea și mai gălăgioasă decât până atunci și s-au apropiat de grup. Erau fiicele unuia dintre bărbați și le-au povestit că mai în față săriseră unii la bătaie. Tatăl spunea că își adusese fiicele în această vânzoleală special ca „să vadă ce se poate întâmpla”.
Fetele fuseseră aduse acolo să vadă ce pericole există. Să fie și mai conștiente de ce li s-ar putea întâmpla. Să se sperie și să fie în gardă. Prin țară, telefoanele multora vibrau și sunau pe măsură ce mame, bunici și tați țineau să le spună fiicelor și nepoatelor lor să aibă grijă cu cine se urcă în mașină sau să nu umble singure.
Am vrut să știu ce înseamnă pentru adolescentele României să crească cu frică și cum se simțeau în freamătul post-Caracal, care le reducea la statutul de potențiale victime fără să le dea șansa de a spune ceva despre propriile gânduri și dileme. Am vorbit cu peste 30 de adolescente din București, Breaza, Câmpina, Alba Iulia, Sibiu, Bacău, Alexandria și Caracal despre cum se simt în această perioadă și care sunt conversațiile lor despre a fi fată în România. Tinere din familii care le încurajau libertatea sau care, din contră, le controlau excesiv. Fete care abia așteaptă să plece la studii departe de România și fete care știu că aici își vor forma la rândul lor familii. Toate aveau în comun o teamă cu care au crescut încă din copilărie, alimentată și justificată de experiențele lor sau ale prietenelor.
În aceeași duminică de final de iulie, într-o tabără din Portugalia, Andreea, o liceană de 17 ani, scrolla pe Instagram. O postare despre protestul „Cade una, cădem toate” din București, un eveniment de solidaritate cu victimele violenței și familiile lor, a făcut-o să se oprească. Nu știa că televiziunile din România vuiau deja de vreo două zile cu speculații despre Alexandra, fata de 15 ani care sunase la 112 să anunțe că a fost răpită, bătută și violată de un bărbat care o luase la ocazie din satul ei către Caracal. De la primul apel pe care Alexandra l-a făcut la 11:05 dimineața și până când poliția a intrat în casa în care fusese sechestrată s-au scurs 19 ore. Polițiștii nu au mai găsit-o acolo.
Postarea care-i atrăsese atenția Andreei era a Girl Up Romania, o comunitate globală înființată de United Nations Foundation pentru a lupta împotriva stereotipurilor de gen și reprezentată de Sofi Scarlat, 16 ani. Andreea avea colege în Girl Up, le cunoștea activitatea și le-a dat mai multe mesaje întrebând „ce s-a întâmplat?”. Și-ar fi dorit atât de mult să fie în fața Guvernului alături de fetele care purtau bannere, banderole sau măști medicale pe care scriseseră mesaje ca „Poliția ucide”, „Patriarhat și Stat, același KKT”. La protest, dincolo de indignarea față de felul în care autoritățile au gestionat cazul Alexandrei, s-a țesut un fir narativ paralel: adolescentele vorbeau pentru prima oară public despre teama cu care cresc în România de când sunt mici. „Credeți-ne”, și-au scris fetele pe banderolele și măștile chirurgicale pe care le-au purtat când au ieșit să protesteze.
Andreea a fost și ea învățată de mică să nu umble niciodată singură noaptea, să-și anunțe părinții cu cine e și unde, să fie atentă la numerele de înmatriculare ale mașinilor în care se urcă. Mereu le-a spus părinților unde se duce, căci altfel nu ar lăsa-o nicăieri, iar condiția lor pentru a-și da acordul este să fie măcar un băiat în grup care să o conducă până acasă sau să-i cheme pe ei să o ia. Și pe ea au încercat să o agațe bărbați în toată firea la festivaluri. Și ea are prietene care știu de mici toate măsurile de siguranță pe care Girl Up Romania le-a enumerat în mesajul pe care Sofi Scarlat l-a citit și la megafon, la protest:
„Nu purta niciodată căști când mergi pe jos noaptea; ține cheile de la casă între degete; trimite-le prietenelor tale poză cu plăcuța de înmatriculare a șoferului de Uber sau taxi și anunță-le de îndată ce ajungi acasă în siguranță; prefă-te că te oprești să îți cauți ceva în geantă, astfel încât persoana care merge în spatele tău să ajungă în față, unde o poți vedea; evită să-ți porți părul într-o coadă; dacă e posibil, mergi peste tot cu un prieten; nu pulveriza excesiv spray-ul de piper pentru că atunci ai putea fi tu arestată în loc de atacator. Toate avem povești.”
În Viena, Maria, o elevă de clasa a XII-a de la clasa de percuție de la Liceul Național de Muzică „George Enescu”, venită la un curs de limba germană, citea știrile și simțea furie amestecată cu greață. Știa deja că vrea să se mute din România după liceu și deseori căuta statistici cu cele mai sigure orașe din lume. În Viena mergea pe stradă aproape mirată că nu-i spune nimeni nimic nasol. Când s-a întors în țară, s-a dus direct la protestul din 10 august, ca să-și strige toate frustrările acumulate: de la bărbații care-i strigă obscenități pe stradă până la tentativa de viol de care sora ei mai mare scăpase printr-un noroc acum câțiva ani, la prietena lor care a fost roofied de cinci tipi la mare, adică drogată fără știrea ei și apoi violată, până la toate fetele pe care nu le cunoaște, dar pentru care spune că acum îi este frică. E hotărâtă să-i propună directoarei liceului ei să organizeze la începutul școlii o discuție cu fete și băieți despre siguranță, agresiune, limite. „Chiar dacă unii vor râde și vor crede că sunt prostii feministe, măcar le trece pe la ureche. Măcar aud despre asta.”
În Valea Seacă, un sat din Bacău, Elisa, o fată de 18 ani, membră a unui grup de tineri romi format de organizația E-Romnja, vorbea cu verișoara ei despre frica pe care o simțeau după ce s-au uitat la știri. N-au putut să vorbească în grupul lor de tineri despre Caracal, că sunt și fete de 14 ani acolo și n-ar fi vrut să le sperie. Dar, după ce că părinții lor erau oricum temători de fiecare dată când fetele mergeau la liceu, după Caracal a devenit imposibil pentru Elisa să mai iasă seara. Mama i-a repetat îngrozită să aibă grijă cu cine vorbește, să o sune oricând i se pare ceva suspect. „Frica era aici și înainte”, mi-a spus Elisa. „Mai ales când treceam pe lângă taxiuri, în oraș. Mereu strigă «Fata, ești frumoasă, ești mică! Nu vrei să vorbești cu omul ăsta, că-i plac fetele mai tinere? Hai cu noi!»” Acum era însă ceva mai mult: dezamăgirea și certitudinea că nu te poți baza decât pe cei dragi, că ai vrea să fii adult, dar tot pe mama sau tata trebuie să-i suni dacă te temi.
Girl Up Romania a fost una dintre organizațiile care le-au cerut fetelor să povestească în scris momente în care nu s-au simțit în siguranță. Au primit atât de multe încât au decis să creeze un cont de Instagram cu numele oriundeoricandoricui, dedicat poveștilor care narau zeci de incidente petrecute începând cu 10–11 ani: „Aveam 11 ani. (…) Nu îmi place să mă îmbrac strigător și nici pe atunci nu-mi plăcea. Eram îmbrăcată în pantaloni cargo largi, bluză oversize și niște converși. Urcase o femeie îmbrăcată foarte stilat, lângă ea un bărbat îmbrăcat tot în felul acesta. Se uitau insistent la mine. Autobuzul se golise. Bărbatul se apropie și se așeză lângă mine. Mă uitam furioasă în telefon nevrând să fac contact vizual. Acesta începe să se joace cu părul meu. M-am încordat și am tras capul. Îmi zice „de ce te ferești așa, frumoaso?”.
„Unul dintre copiii mai mici cu care mă jucam mi-a tras rochia și mi-a dezvelit pieptul gol, deja în formare. Când m-am dus la adulți să le spun, un bărbat, tată de fată mi-a spus: Ce? Și zici că nu ți-a plăcut? (…) La 13 ani băieții îmi cereau nude -uri și ăsta era singurul motiv de socializare. La 14 ani eram fluierată și agresată pe stradă de bărbați mult mai mari decât mine. La 15 ani aproape am fost violată de un coleg de liceu.”
Citind genul acesta de mărturisiri, multe dintre adolescentele cu care am vorbit se regăseau și simțeau nevoia să-și împărtășească propriile experiențe. (Poveștile) „erau dureroase, dar totally relatable ”, mi-a spus Andreea. „Citeam și eram da, am pățit. Da, prietena mea. Da, tipa aia. Da, eu ieri. Oricui”, au spus și alte fete. Mai toate fetele mi-au spus propriile povești începând cu cum erau îmbrăcate sau machiate când li s-a întâmplat să fie hărțuite pe stradă. Instinctul de a te scuza pentru ca ceilalți să te creadă că nu a fost vina ta e din păcate mai mare decât teoria pe care o știu mai toate: că n-ar trebui să se întâmple, indiferent ce porți.
Maria, eleva de 17 ani de la Liceul George Enescu, mi-a spus că simte „o ură profundă față de cei care ar trebui să ne mențină în siguranță în România”. A simțit teama asta amestecată cu furie mereu, încă de pe la 12–13 ani. „Nu mi se pare normal că trebuie să merg cu cheia strânsă în pumn, și nu de acum de la Caracal, ci de mult”, mi-a zis, tremurând. „După Caracal, cu oricine vorbeam, toată lumea cunoștea pe cineva sau avea propria poveste despre abuz. Nu e normal!” Neputința era cea care o făcea să tremure și o umplea de singurătate. Chiar și mama ei a întrebat-o pe sora ei mai mare cu ce era îmbrăcată când un necunoscut a încercat să o violeze.
„Nu mi se pare normal că trebuie să merg cu cheia strânsă în pumn, și nu de acum de la Caracal, ci de mult.” Maria, 17 ani, București
Studiul Out of the Shadows, lansat de The Economist Intelligence Unit în 2019, spune că România are cel mai mic scor general din Uniunea Europeană în ceea ce privește măsurile luate împotriva exploatării și abuzului sexual al minorilor (52.1).
În statistici nu arătăm neapărat rău. În 2018, dintre cele 15.253 de cazuri de abuz și exploatare a copiilor raportate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, 977 de cazuri au fost abuz sexual și exploatare sexuală. În primele șase luni ale anului 2019, au fost înregistrate 946 de infracțiuni de viol, media anuală fiind în ultimii ani constantă între 1.800 și 2.000 de cazuri. Dacă ar fi să ne comparăm cu țări ca Franța, Suedia sau Marea Britanie, ar putea părea că suntem o țară sigură, căci aceste țări raportează zeci de mii de cazuri de viol și agresiune sexuală (16.815 violuri în Franța lui 2017, peste 100.000 de cazuri de violență sexuală în Marea Britanie).
Dar ar fi o capcană.
În România oamenii nu fac plângere când sunt loviți în familie sau de parteneri, iar violența sexuală este un secret și mai bine protejat. În orice conversație într-un grup de fete sau femei pe care am purtat-o luna asta mereu a fost cel puțin una care trăise cel puțin un abuz sexual. De cele mai multe ori, niciuna nu depusese plângere. Iar cele care încercaseră, se descurajaseră după ore de dat declarații și de întrebări standard ale poliției pe care le-au parafrazat așa:
„Dar sigur nu-l cunoșteai? Cu ce erai îmbrăcată? Ești sigură că nu l-ai provocat? De ce ai mers cu el? Ai băut? Vrei să-l nenorocești pe om? Ți-a plăcut și acum a aflat prietenul tău și vrei să te răzbuni? Ne dai de lucru ca să nu te certe părinții că te-ai dus de bună voie.”
Scenariile cu care creștem
Fetele învață din experiențele lor și ale prietenelor să-și facă scenarii în gând. Dacă merg singură pe strada asta, care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Dacă taximetristul blochează ușile și nu mă lasă să cobor, ce pot să fac? Dacă tipul care mă urmărește intră după mine în bloc, care trebuie să fie următoarea mișcare? E un proces care întreține starea de anxietate, dar care te ajută și să fii în gardă, să fii pregătită și să ai opțiuni. Gândurile astea pornesc încă de când primești primele avansuri nedorite și se transformă în strategii pe măsură ce înveți să te protejezi.
„Știi, uneori mă gândesc că dacă vin două matahale, ție îți dau în cap și pe mine mă violează în fața ta”, i-a spus o roșcată de 18 ani iubitului ei, când ne-am întâlnit la un suc să vorbim despre „chestia de la Caracal”, așa cum o numeau. Pe ea o înfuriase atât de tare încât spunea că simte că urăște toți bărbații. Pe el îl speriase și voia să-i cumpere un spray cu piper, ca s-o știe mai protejată.
„Nu cred că e chiar așa. Matahalele nu vin să dea în cap ca să violeze… Psihopații sunt diferiți”, a contrazis-o băiatul de 20 de ani cu plete care-i ajungeau la brâu și brațe subțiri tatuate. Era însă conștient că fizic nu ar putea să o apere, că trebuie să umble în grup ca să fie în siguranță.
„N-ai de unde să știi! Se poate întâmpla”, a insistat ea.
Aceeași fată s-a întors deseori acasă sau și-a sunat prietenii să o ia pentru că nu se simțea în siguranță. A început să se teamă de la șapte ani, de când mergea singură la școală și la cursuri de balet, iar de pe la 11–12 ani i-a fost evident că bărbați în toată firea îi făceau avansuri pe stradă. Crede că ar țipa și ar lovi dacă ar fi pe viață și pe moarte.
„E șansa mea să dau”, mi-a spus. Preferă să nu umble singură, să stea cu cineva la telefon, să ocolească, să scaneze împrejurimile după oameni cărora ar putea să le ceară ajutorul. O face din instinct, fără să se gândească prea mult la asta. Și nu le spune altora că-i e teamă și că-și face des scenarii, ar fi prea cringe . Pentru că „tipii sunt egoiști și cred că astea sunt victimizări și exagerări”, pentru că la școală nu vorbește nimeni despre asta. „Oricum, contează doar pentru fete, pentru ce ar putea să li se întâmple și lor și pentru cum ar fi corect să fie tratate. Băieții nu dau doi bani.”
„Băieții n-au cum să înțeleagă”, mi-a spus și Elisa din Valea Seacă. „Poate doar dacă am vorbi împreună despre asta. Acum și ei sunt dezamăgiți de poliție, că e de filme de groază ce s-a întâmplat. Dar o să se uite până începe școala.”
La două săptămâni de la cazul Caracal, două fete de 16 ani mi-au povestit că au ieșit la alergat în București. Un grup de băieți s-a apropiat, iar ele se așteptau să le spună ceva neplăcut. După o vreme începi să simți când o să vină vorbele sau atingerile nepotrivite. Ele țineau ochii în pământ, sperând ca lipsa contactului vizual să-i descurajeze. „Stați puțin! Nu l-ați văzut pe unchiul meu?”, le-a strigat unul dintre ei. „Nu, lasă-ne!”, au răspuns. „Îl cheamă Gheorghe Dincă și vrea să vă ia la ocazie!”, a insistat băiatul, apoi au izbucnit toți în râs. Cele două au fugit acasă, în pragul plânsului. „Cum ai putea să glumești cu așa ceva?!”, m-au întrebat. Dar așa cum tipii nu știu cum e să ai 16 ani și ce simți când auzi o astfel de glumă, nici noi nu știm cum e să ai 16 ani, să fii băiat și să nu înțelegi.
Sunt însă și adolescenți care înțeleg o parte din teamă. Cum e prietenul din Sibiu al Dianei Ducu, care, când se întoarce noaptea acasă, dacă vede o fată singură în fața lui, ca să nu-i dea senzația că o urmărește, alege un drum mai ocolit. Pentru că fetele din jurul lui au vorbit despre asta, pentru că Diana i-a explicat cum se simte frica asta. Când le-a povestit colegelor de la un atelier de jurnalism despre prietenul ei, celelalte fete au zis „ Wow ! Nu am mai auzit niciodată așa ceva! Ce tare! Bravo!”. „Știu, he ’ s a keeper ”, le-a răspuns mândră sibianca de 15 ani.
Andrada, o adolescentă membră în trupa de teatru Brainstorming din București, a aflat de Caracal de la părinții ei, care deseori îi povestesc știrile nasoale cu fete violate și omorâte. „Încerc să le ignor pentru că au ajuns să mă enerveze. Eu nu sunt aproape de ele, nu am trecut prin ceva atât de nasol. E foarte greu să văd chestia asta ca pe o realitate”, spune Andrada care, deși se simte în siguranță în București, le dă întotdeauna mesaje părinților ei cu firma și numărul taxiului sau Uberului în care se urcă. „Să știu că știe cineva de mine.”
E un obicei creat de părinți, pe care îl urmează pentru că o ajută să se simtă mai în siguranță. După ce a participat vara asta la festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, din Alexandria, și și-a ascultat o colegă de trupă recitând o poezie feministă, Andrada s-a întrebat dacă ar putea folosi teatrul pentru a-și „salva prietenele”. I se pare însă că e prea greu să faci asta într-un oraș mic cum e Alexandria, „în care parcă te întorci cu 50 de ani în urmă”. „Și oricum frica devine activă doar când se întâmplă un lucru nasol. Ca și la Colectiv, abia atunci ne-am trezit la realitate. Și după un anumit timp lumea trece peste și se rezolvă doar 1%.”
Sofia Ulubeanu, o liceană de 17 ani din București, mi-a spus de asemenea că ar vrea să trăiască într-o țară în care să nu fie nevoie să-și ocupe timpul și mintea cu teama asta. „Precauția permanentă a devenit o normalitate”, spune ea. „În societatea noastră s-a normalizat ideea de pericol, neîncrederea în cei din același oraș cu tine și teama de a rămâne singur pe stradă. A devenit ceva obișnuit să te ferești și nimeni nu ia în calcul scenariul în care nu te îngrijorează nimic atunci când ieși din casă.”
Mai toate adolescentele alungă scenariile de groază. Dar toate simt că au avut noroc în atât de multe zile sau nopți când au fost singure și au reușit să ajungă întregi acasă. Noroc că au fost doar înjurate, doar pipăite, doar sărutate fără voia lor. Doar hărțuite. Doar violate și nu omorâte.
Dacă nu spun, nu s-a întâmplat
E greu să spui când se face trecerea de la frica de necunoscut pe care o simți de mic și frica de a nu fi atinsă de necunoscuți.
Scriu din 2014 despre violență împotriva femeilor. Am intervievat mulți adolescenți și adolescente despre violență în cuplu. Am crescut ca martor al violenței în familia mea. Am fost lovită de un iubit în liceu. Dar în iarna din clasa a XII-a mi s-a mai întâmplat ceva ce nu am spus nimănui vreme de 13 ani, până când toate reacțiile post-Caracal m-au făcut să vărs povestea, mai întâi unor colege de redacție și apoi soțului meu.
Nu pot să spun ce s-a întâmplat exact, pentru că dacă o să mă aud înșirând detaliile, va deveni adevărat, parte din mine și imposibil să mă mai prefac că nu a existat. Și pentru că mi-e rușine că nu am făcut plângere și e posibil să fi contribuit astfel la violul altor fete. Prin lipsa mea de reacție i-am validat agresorului ideea că e suficient să intimidezi o puștoaică ca ea să meargă cu tine.
Mă gândesc deseori de câte ori a mai încercat aceeași tactică și de câte ori o mai încercase înaintea mea: în plină zi într-o stație de tramvai, un bărbat înalt, brunet și tânăr s-a prefăcut că mă cunoaște îmbrățișându-mă, apoi m-a ținut de mână strâns, spunându-mi la ureche că dacă țip sau spun ceva, are cuțit. Nu reușesc să-mi amintesc dacă mi-a și arătat cuțitul. Îmi amintesc doar senzația de amețeală, căutând o soluție în gând. Niciuna nu părea că ar funcționa. Și-mi amintesc haina bleumarin de iarnă pe care am refuzat să o mai port vreodată de atunci, spre enervarea mamei care mi-o cumpărase și nu înțelegea de ce dârdâi în alte geci subțiri în loc s-o port pe aceea. Mi-o amintesc atât de bine și pentru că și eu am fost șocată că am pățit așa ceva într-o duminică în care purtam blugi, ghiozdan și o haină groasă, nu în atâtea zile în care umblasem cu burta goală și fusta până la fund, zile în care iminența pericolului îmi părea mult mai mare.
Îmi spun astăzi că am avut noroc că am trăit, că nu am fost lovită sau traficată. Am învățat că nu a fost vina mea de la alte victime și specialiști de la care am auzit de zeci de ori că nu toate țipăm, că unele înghețăm. Știu însă că am fost total nepregătită să reacționez și că m-am simțit într-o capcană din care părea imposibil să ies vie altfel decât făcând ce mi-a cerut. Acum știu că era posibil să fiu la fel de paralizată de frică și dacă aș fi avut toate informațiile despre ce ar trebui să fac într-o astfel de situație.
Dar tot mi-e greu să scap de scenariile în care aș fi acționat diferit. Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi țipat în tramvai, dacă aș fi rugat vânzătorii din piață, taximetriștii pe lângă care am trecut cu el de mână, dacă aș fi țipat în scara de bloc în care m-a băgat formând codul de la interfon, dacă aș fi apăsat butonul de alarmă al liftului pe care l-a blocat?
Nu mi-am dat voie până acum să simt această traumă și m-am disociat de Ana adolescentă ca să pot să trăiesc ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Dar când citești și asculți zilnic mărturiile altor agresiuni, creierul tău le simte și le trăiește odată cu ele și aduce din urmă tot ce credeai că ai pus într-o cutie pe care ai aruncat-o de mult.
Acum trei ani am intervievat-o pe Leslee Udwin, realizatoarea documentarului India ’ s Daughter, care spune povestea unei adolescente din India, violată și ucisă. „Și eu am fost victima unui viol”, mi-a spus. „Nu e surprinzător să spun asta, chiar dacă ani de zile am ascuns-o. Una din cinci femei din lume a fost violată. Nu e o raritate să te întâlnești cu o victimă a violului.” Nu m-am gândit nicio clipă că și eu sunt una din cinci, atât de ascunsă era experiența de la 18 ani. „E infracțiunea cea mai puțin reclamată și este foarte comună”, a continuat atunci Leslee. „Nu vorbim despre asta. Nici eu n-am vorbit vreme de 20 de ani până când i-am mărturisit soțului meu”. Când am transcris interviul, mi-am amintit puțin, apoi mi-am spus: „Eu n-am să spun. Niciodată.”
În ultimele săptămâni mi-am început și încheiat zilele citind mărturii ale unor fete care au decis că acum e momentul să-și spună poveștile. Am ținut televizorul deschis și m-am înfuriat de noi și noi cazuri de minore dispărute sau violate, cazuri gestionate execrabil de cei care ar fi trebuit să le protejeze. Mi-am spus în permanență că mă încarc conștient cu aceste narațiuni, ca să înțeleg cum sunt aceste zile pentru societatea noastră.
Zi după zi, mai apărea un caz. Era fata de 14 ani de la Galați cu picioarele pline de sânge care a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, despre care directorul DGASPC Galați a avut tupeul să spună că a avut parte de un act sexual consimțit.
Era fata de 16 ani dintr-un centru de plasament din Bistrița care i-a scris unui activist pentru drepturile copiilor instituționalizați că este obligată să facă sex cu mai multe persoane sub amenințarea bătăii.
Și dacă nu erau în presă, erau în mesageria mea privată. O cunoștință violată de un tip de pe Tinder mi-a spus că după ce a decis să-și facă povestea publică, alte trei tipe i-au spus că și ele au fost violate. Erau ca mine, nu mărturisiseră până atunci.
E ușor să ajungi în punctul în care m-am trezit eu la început de august și am realizat că trebuie să spun ce mi s-a întâmplat la 18 ani. Nu mai puteam să dorm, mi-aș fi dorit să opresc tot fluxul de informație și să nu mai simt nimic. Să nu mă mai identific în toate aceste cazuri, atât ca persoană abuzată, cât și ca părintele unei fete de aproape patru ani și al unui băiat de aproape doi.
Și știam foarte bine teoria. Că media caută acum cazuri care urmează mai mult sau mai puțin firul narativ al celui care ne-a aprins. Că un pic de anxietate e normală după un eveniment traumatic pe care îl urmărești desfășurându-se în presă. Dacă după câteva zile nu îți reiei viața și nu te detașezi, înseamnă că trebuie să te oprești din a-l urmări, pentru că îți face rău. Și totuși n-am putut să mă opresc, pentru că pentru prima oară în cei 13 ani de când am trăit acel viol am ascultat adolescente vorbind despre experiențe mai mult sau mai puțin similare și am putut să mă întorc la cine eram atunci.
„Nu cunosc vreo fată căreia să nu-i fie frică să iasă pe stradă după ora 10, care n-a fost fluierată pe stradă, n-a fost atinsă, nu s-au dat dubioși la ea cu «Hai gagica te fac o tură», sau căreia să nu-i fie frică să poarte o fustă pentru că lumea îi spune «Ea și-o cere».” Stephanie, 17 ani, Galați
Psihologul la care am apelat în timp ce documentam acest text, întrebându-mă dacă simt nevoia să spun ce mi s-a întâmplat sub influența acestei narațiuni colective, mi-a spus că dezvăluirea în sine nu are o miză atât de mare. M-a întrebat și ce m-ar reține să menționez asta în acest text. Cu ochii închiși, m-am auzit spunând toate stereotipurile pe care nu credeam că le-aș putea interioriza: că nu vreau să mă definească această experiență, că mi-ar fi rușine de colegi și de familie, că nu vreau să fiu „jurnalista violată”. Am decis că vreau să le înfrunt, dar că nu vreau să scriu o confesiune detaliată.
Confesiunea în sine nu e mare lucru. Am fost pe lista lungă și nescrisă a fetelor care nu au