Sari la meniu Sari la conținut
Sport Pentru Schimbare
De Andreea Giuclea(https://www.dor.ro/author/andreea-giuclea/) Fotografii de Ioana Moldovan(https://www.dor.ro/author/ioana-moldovan/) 25 mai 2021
O fostă gimnastă vrea să fim mai blânde cu corpurile noastre. O sportivă paralimpică nu-și ascunde dizabilitatea, ca să arate că ne putem depăși limitele. O fostă practicantă de karting ajută alte femei să aibă încredere la volan. O handbalistă vrea să nu acceptăm abuzurile și să nu uităm de potențialul copiilor care cresc la sat.
Am stat de vorbă cu 11 femei despre drumul lor în sport, relația cu propriul corp, importanța reprezentării, lupta cu prejudecățile și cu propria neîncredere, dar și despre cum au înțeles că își pot folosi vocea pentru a crea schimbare.
Poveștile lor ne arată cât de variate sunt rolurile pe care le pot ocupa femeile în sport și cât de valoroasă e perspectiva pe care o aduc; ne arată că atunci când ți se spune că drumul pe care l-ai ales nu e pentru tine nu înseamnă că trebuie să te oprești ci să-ți creezi propria rută; că reziliența și curajul se construiesc pas cu pas. Și că, atunci când ajungi să joci pe terenul pe care nu ți se dădea nicio șansă, e important să-ți spui povestea, pentru că poți schimba narațiunea pentru cele care te urmează.
Poți vedea lista completă sau poți citi direct povestea unei sportive apăsând pe numele lor:
Irina Giurgiu
Antrenoare de fotbal feminin: Victoria durează doar o zi
Diana Bulimar
Fostă gimnastă: E normal să nu fim toate fotomodele
Cristiana Oprea
Pilot de raliu: Condu-ți curajul
Maya Păduraru
Para-snowboard: Pe pârtie, toată lumea e a ei
Ana-Maria Brânză
Spadasină: Rolul de campion vine la pachet cu rolul de model
Emilia Vizitiu
Acolo unde se joacă rugby-ul adevărat
Teodora Căbuț și Oana Koulpy
Fotbal feminin amator: Incluziune prin sport
Laura Savu
Women Rally: Încredere la volan
Crina Pintea
Handbal feminin și curajul de a-ți folosi vocea
Gabriela Popescu
Rugby pentru toți
Irina Giurgiu
29 de ani, București, fotbal feminin
Victoria durează doar o zi
Când a primit mailul de la UEFA, pe 1 ianuarie, Irina Giurgiu era acasă, în Maramureș, și vorbea cu familia pe Messenger: cu părinții; cu fratele ei, Bogdan, antrenor; cu sora ei, Florica, fotbalistă și mama unui băiat de doi ani. Le-a spus să aștepte, l-a deschis și a început să strige de bucurie, ca și cum tocmai câștigase un meci.
Devenise prima femeie din România cu licența UEFA Pro, cu care putea antrena în Liga I.
A închis apelul video și a mai citit o dată, să se asigure că e numele ei. Deși se descurcase bine la examenul online din decembrie, unde prezentase două teme – istoria fotbalului feminin și încălzirea – vestea a venit ca o ușurare, după șase ani de când muncește să devină antrenoare, de când și-a dat seama că nu poate ajunge departe ca jucătoare, pentru că a început fotbalul prea târziu.
Irina a crescut bătând mingea cu sora, fratele și cu alți copii dintr-un sat maramureșan la 50 de kilometri de Baia Mare. Se uitau împreună la meciurile Stelei și Barcelonei, echipe iubite de tatăl lor, și priveau din tribună jocurile echipei comunei. Nu știa însă că și fetele pot juca fotbal profesionist, așa că la 12 ani, ea și Florica au mers la handbal. A ieșit campioană la junioare și se pregătea cu echipa de senioare a HCM Baia Mare în vara în care a aflat că în oraș s-a înființat o echipă de fotbal feminin. Sora ei juca deja de un an și, când a văzut ce fericită e, a schimbat parchetul din sală cu gazonul.
Fotbalul feminin era la început în România, așa că nu i-a fost greu să recupereze. Pentru că se implica la antrenamente și era studentă la Facultatea de Educație Fizică, după doi ani a fost propusă antrenoare la grupa de junioare. După încă doi ani, a preluat și echipa de senioare, rămasă fără antrenor. „Eu sunt o persoană căreia îi place tot timpul să-mi iasă bine, să fiu prima, la orice joc. Și când eram la țară, eu făceam regulile, eu inventam jocul. Îmi plăcea să conduc și au văzut stofa asta de lider.”
La 20 de ani, nu știa multe despre antrenorat, în afara unor exerciții de încălzire de la handbal. Când președintele clubului a întrebat-o „Irina, ce tactică vei aborda sezonul ăsta?”, a căutat pe Google „tactică fotbal”. Când a răspuns la un interviu pentru site-ul clubului, a șters întrebarea „Ce strategie ai?”, pentru că nu știa ce să răspundă.
A învățat de pe internet, din comentariile meciurilor, de la președintele clubului, care o invita la cină cu familia lui și-i explica linii defensive și sisteme de joc pe o tablă cu pioni. A început să privească meciurile ca antrenor, căutând întâi sistemul de joc al echipelor. După Școala de Antrenori, în 2016 a obținut Licența UEFA B, cu care putea antrena în campionatul feminin (în fotbalul masculin, cu licența B poți fi doar secund de juniori și de liga a doua). Când începe ceva, nu-i place să renunțe la jumătate, așa că a continuat și cu licența A.
Că țintește și licența Pro, cu care ar fi putut antrena și în Liga I masculină, n-a avut curaj să spună decât familiei, care i-a susținut fiecare pas cu câte un „Bravo, Irina!” sau „Hai că poți!”. De la ceilalți s-a temut că va auzi: „Uite-o și pe asta ce vise are”.
Mai auzise că n-o să reușească. Avea 22 de ani când a devenit antrenoare secundă la echipa națională de senioare și au fost voci care au spus că e prea tânără sau că a ajuns la București pe pile. La cursurile de antrenorat, auzea șușoteli când ținea prezentări sau era întrebată dacă și-a făcut manichiura. S-a întrebat dacă e locul ei acolo și s-a gândit chiar să renunțe.
Dar iubea fotbalul și a înțeles că dacă își dorește o carieră, trebuie să continue, indiferent de ce spun alții.
La primele cursuri pentru licența UEFA Pro, începute în septembrie 2019, mai mult a ascultat. Era singura femeie dintre 18 bărbați, printre care foști fotbaliști ca Mirel Rădoi, Adrian Mutu, Dorin Goian sau Florin Bratu. Se temea să nu spună ceva greșit, să nu fie criticată, să nu i se spună că nu are experiență și se trezește vorbind.
Dar colegii au implicat-o în discuții, au încurajat-o și n-a simțit că o desconsideră. A început să răspundă și să adreseze și ea întrebări antrenorilor invitați, încercând să înțeleagă cum să adapteze programele de antrenament la fotbalul feminin, unde se iau multe goluri pe contraatac și trebuie pregătită mai bine defensiva. „Tot timpul mă gândeam dacă ar putea jucătoarele mele să facă lucrurile alea, dacă sunt la nivelul respectiv.”
„Am făcut totul de plăcere, fără să mă gândesc că voi putea ajunge jucătoare bună, că o să fiu antrenoare cunoscută. Am început treptat și pe parcurs am învățat că se poate mai mult.”
Cam o oră după ce-a primit mailul, se bucura când se gândea la el. „Am luat licența, yeee!”. Dar, așa cum le spune și jucătoarelor ei, victoria durează doar o zi. Apoi te pregătești pentru următorul meci, iar ea încă are lucruri de învățat.
Ca să fie zilnic pe teren și să progreseze, a fondat în 2017, împreună cu soțul ei, echipa ACS Dream Team București, prin care vrea să le ofere fetelor șansa unei cariere în fotbal, pe care ea n-a avut-o. Are 47 de jucătoare, de la grupe de junioare la echipa de senioare, care a promovat în 2020 în liga a doua.
La antrenamentele de la ora 18, intră uneori și ea pe teren; din mijlocul echipei, simte mai bine intensitatea antrenamentului, dacă e prea ușor sau pot mai mult. Aleargă cu ele la exercițiile fizice și intră și la cele tehnice, de pasare sau de posesie, ca să le explice mai bine. Pentru că are multe jucătoare tinere, la început juca și în meciuri, să le ajute, dar în ultimul sezon din liga a treia, n-a fost nevoie de ea. Au încheiat fără înfrângere și fără gol primit.
Dacă seara e pe teren, ziua e în biroul Federației Române de Fotbal de lângă Arena Națională. Din 2016, coordonează dezvoltarea fotbalului feminin la nivel de copii și juniori: organizează competiții școlare, cupe și caravane. E antrenoare principală la naționalele U16 și U17 și speră ca într-o zi să conducă și senioarele, cu care să se califice la un turneu final. Pentru că primește des întrebări despre drumul ei în antrenorat, și-a lansat un site(https://irinagiurgiu.ro/) unde-și povestește experiențele. Fotbalul feminin a crescut cantitativ în ultimii ani, spune, dar ca să facă pasul următor, are nevoie în primul rând de mai mulți antrenori bine pregătiți.
Deși ar putea scrie istorie ca prima antrenoare din fotbalul masculin, spune des că drumul ei rămâne în fotbalul feminin, la creșterea căruia vrea să contribuie.
Speră să nu rămână mult timp singura femeie cu toate licențele. „Mi-aș dori să vină mai multe antrenoare din urmă, să progresăm împreună.”
Înapoi la lista de povești
Diana Bulimar
25 de ani, București, fostă gimnastă
E normal să nu fim toate fotomodele
Diana Bulimar, fostă gimnastă medaliată cu bronz cu echipa la Jocurile Olimpice din 2012, nu se poate uita nici acum la o fotografie pe care a postat-o pe Instagram în noiembrie 2020, în care i se pare că i se vede „burtica”. Era nemachiată și purta doar o pereche de blugi. Zâmbea spre cameră din profil, cu mâinile sprijinite de genunchi și de sub părul necoafat i se vedea spatele gol.
Era prima dintr-o serie(https://www.instagram.com/p/CHVsn4ylS-B/) pe care a postat-o sub numele Baby Blue , culoarea ei preferată și filtrul aplicat celor nouă poze pe care i le-a făcut, într-o duminică ploioasă, prietenul ei, fotograf: „poze cât mai raw, cât mai simple, cât mai eu”, cum le-a descris, prin care a vrut să spună o poveste despre corpul ei.
În cele nouă postări, a scris despre cum a trecut de la a fi o gimnastă foarte slabă și „foarte fit” – pentru că mânca doar ce i se punea în față și se temea de cântar – , în partea opusă, în care și dacă ținea diete, tot „pufoasă și grăsuță” se simțea. A scris despre cum s-a îngrășat nouă kilograme după ce-a renunțat la performanță la 21 de ani și și-a dat voie să mănânce orice și la orice oră. Dacă voia cereale sau McDonald’s la 3 dimineața, asta mânca. Seara, când ieșea în oraș cu prietenii, nu refuza o shaorma. După o viață în cantonamente, nu știa să gătească și cel mai des mânca sandvișuri.
A scris și despre criticile legate de greutate pe care le-a citit în social media când a participat, în 2018, la emisiunea Exatlon. I se păruse o oportunitate bună într-o perioadă în care nu știa decât că nu mai vrea să audă de gimnastică. I s-a spus că e grasă sau că nu pare să fi făcut sport de performanță, la cum arată. Când a văzut reluările, i s-a părut că arăta „ca o lună plină”.
A scris despre dietele – „cu mâncat sau nemâncat” – pe care le-a încercat după emisiune, pentru că nu se putea uita în oglindă și nu-i plăcea nimic la ea, și despre fetele slabe cu picioare lungi și abdomen plat pe care le vedea în social media.
Văzând că nimic nu funcționează, a hotărât să renunțe la orice regim și să-i dea timp corpului să-și revină; să mănânce ce are nevoie, dar fără excese. A început să gătească și și-a dat seama că iubește salatele. De pe internet și de la Anca Surdu, dublă campioană mondială la gimnastică aerobică, pe care a cunoscut-o la emisiune, a învățat despre nutriție și cum să aibă răbdare cu corpul ei. A înțeles că nu trebuie să fie mereu slabă, ci să-și găsească un echilibru.
Și-a dorit ca din experiența ei să învețe și alte fete. O întristează când se gândește la copiii de 13-14 ani care cred în pozele extrem de editate din social media, mai ales că a văzut, mergând la evenimente, că în realitate oamenii nu arată ca pe Instagram. O întristează presiunea pe care o simt fetele, mai ales în liceu, să arate într-un anume fel, să nu iasă pe stradă nemachiate, să facă tot ce fac prietenii lor. Vrea să le arate, prin propria poveste, că nu trebuie să facă nimic din ce nu vor; trebuie doar să fie ele.
„E normal să nu fim toate fotomodele.”
Are și ea zile când se uită în oglindă și se gândește: „Ia uite cum arăt”, sau când se apucă de abdomene la 9 seara. „Creierul meu încă se luptă.”
Dar a înțeles că nu mai poate fi fata cu pătrățele care era când făcea gimnastică. Nici nu ar mai vrea, pentru că nu i se mai pare feminină.
După retragere, n-a vrut să antreneze de performanță, ci să încurajeze oamenii să facă mișcare. A făcut un masterat de marketing și management și cursuri de antrenor personal, iar acum ține zilnic ore de fitness pe WhatsApp sau pe Zoom, cu grupe de tinere, dar și cu femei de peste 60 de ani. De câțiva ani, i s-a făcut dor de gimnastică și a început să lucreze cu copii între doi și șase ani la GymNadia, o sală colorată din complexul Ion Țiriac deschisă la inițiativa Nadiei Comăneci. I-a învățat să urce pe bârnă, să se rostogolească, să-și țină picioarele întinse și a început să se gândească că i-ar plăcea să îi vadă cum evoluează, să le facă un program pe următorii trei-patru ani.
„Nu e ușor să ai libertatea de a vorbi. În sport oricum ești judecat, pentru cum arăți și pentru ceea ce faci în timpul performanței și după performanță. Doar că mi-am dat seama că oamenii trebuie să aibă o viață și după sport, trebuie să evoluezi.”
Nu mai exclude posibilitatea de a antrena în viitor, dar ar face lucrurile diferit. Ar vrea ca alți copii să nu se teamă să vină la sport și „să nu mai existe balada asta cu gimnastele trebuie să fie foarte slabe ”, mai ales că sportivele nu-și mai încheie cariera la 15-16 ani. Ar vrea ca fetele să fie mai bine pregătite psihic și să li se explice de ce le fac rău dulciurile, nu doar să li se interzică. Altfel, după șase zile de restricții, în ziua liberă vor mânca din toate, cum făcea și ea când era la lotul olimpic din Deva și își petrecea dimineața de duminică făcând turul culinar al orașului. Oprea întâi la Fornetti, apoi la cofetărie, apoi la McDonald’s-ul din centru și încheia cu niște batoane de la supermarket. Apoi alerga îmbrăcată cu trei treninguri sau se deshidrata, pentru că a doua zi trebuia să urce pe cântar.
Ar vrea să învățăm să lucrăm cu corpul pe care îl avem, nu să-l încadrăm într-un tipar.
O vreme, s-a ferit să vorbească despre problemele din gimnastică. După ce-a participat la Exatlon, care i-a adus mai multă popularitate decât anii de sport, după ce-a ajuns la un echilibru în relația cu corpul ei și după reacțiile primite la postările de pe Instagram – fete care i-au mulțumit și i-au spus că e un exemplu – a înțeles că experiența ei contează și că o poate povesti altora. Că, așa cum a trecut ea peste blocaje și anxietăți, o pot face și alții.
A înțeles că poate avea o voce și vrea să o folosească mai mult. „Faptul că în gimnastică totul era tabu m-a făcut și pe mine să nu vorbesc atât de mult despre asta. Cel puțin până acum doi ani, când mi-am dat seama că e normal. E OK. E timpul să vorbim.”
Înapoi la lista de povești
Cristiana Oprea
29 de ani, București, pilot de raliu
Condu-ți curajul
Cristiana Oprea și-a dorit să-și schimbe mașina de raliu de când a participat pentru prima oară la o etapă din Campionatul European de Raliuri, în iulie 2019 la Roma. Concura de patru ani la nivel național cu o Dacia Sandero, o mașină pentru începători, dar la volanul Peugeot-ului 208 R2, pe care îl conducea pentru prima oară, a simțit o siguranță pe care n-o mai simțise. Era o mașină mai puternică și mai precisă, care o ajuta să meargă mai încrezător, să frâneze mai târziu, să accelereze mai repede.
Participarea la primul raliu european, pe care și-o dorea de mult, a fost cel mai frumos moment al carierei, dar și cel mai amar, pentru că i-a adus multe critici. Unii piloți i-au spus că nu e pregătită, că se grăbește și că mulți s-ar bucura să iasă în decor. După, i-au reproșat că s-a prezentat într-o emisiune TV ca prima femeie pilot din România care a participat în Campionatul European, neștiind că și Raliul României fusese parte din calendarul european în 2002, când a luat startul un echipaj feminin format din Carmen Berghea și Gabriela De Reu. (Cristiana și-a recunoscut greșeala, dar spune că etapa din România nu avea participare internațională și nu era la nivelul celor de acum.) I-au mai spus că se promovează prea mult, deși a fost printre ultimele locuri pe majoritatea probelor.
Pentru ea, fusese important să termine raliul. Era primul cu o mașină diferită, cu motor mai puternic, cu probe mai dificile, mai lungi și mai tehnice, iar un abandon ar fi putut însemna un final de carieră. Se împrumutase de bani și garantase închirierea Peugeot-ului cu propria mașină, ceea ce acum i se pare o inconștiență. A terminat pe 28, din 40 de mașini înscrise la start și care 31 au ajuns la finish, dar a simțit că n-a fost foarte departe. „Nu poți să zici că am mers prost dacă jumătate au abandonat.”
Tot acolo, s-a clasat pe locul 2 pe un podium feminin, într-un clasament separat.
Că se promovează prea mult și ar trebui întâi să aibă rezultate a auzit des în cele șase sezoane de când concurează în campionatul național. Deși a fost mereu pasionată de mașini, a început târziu(https://www.dor.ro/masinile-nu-au-gen/) cariera de pilot. La primul raliu a terminat ultima, cum crede că e firesc pentru un începător. A progresat treptat, s-a menținut la mijlocul clasamentului și a urcat pe podium în Cupa DACIA (un clasament al piloților cu Sandero): locul doi la Raliul Argeșului, în 2019. I s-a spus și atunci să nu se bucure, că a fost o conjunctură, pentru că alte mașini abandonaseră.
În motorsport, performanța depinde de bugetul pe care-l ai. Cristiana a fost susținută în primul an doar de mama ei, apoi s-a zbătut să găsească sponsori. A început, mai ales în ultimul an, să-și vadă cariera de pilot ca pe un business și să arate și munca pe care o face pentru a o susține: postări în social media, interviuri, prezentări pentru parteneri, proiecte de PR și grafică, ca surse alternative de venit, tricouri și căni pe care le vinde pe site-ul ei(https://cristianaoprea.ro/).
„Oamenii tot timpul mă întreabă: «OK, e o pasiune, și ce faci în rest?». Nu e o pasiune, muncesc full-time. Sunt singură în treaba asta.”
Asta vrea să transmită oamenilor din afara motorsportului prin povestea ei: că trebuie să-ți asumi cu hotărâre un drum, un vis, și să-l faci să se întâmple. Așa că de la începutul anului, poartă pe combinezon și pe mașină mesajul „Drive your courage”.
„Degeaba ești curajos dacă nu faci asta conștient, daca nu pui un picior în fața altuia și nu faci pas cu pas ce trebuie ca să ajungi acolo. Pentru că n-o să se întâmple peste noapte. Degeaba ești curajos dacă aștepți să se întâmple.”
În 2019, după Roma Rally, a scos Sandero-ul la vânzare și a hotărât să treacă la o clasă superioară (piloții punctează în mai multe clasamente, în funcție de capacitatea motorului). A reușit s-o vândă abia în toamna lui 2020. Tot atunci a devenit parte din echipa UniCredit Leasing Motorsport, a găsit încă un partener și a reușit să-și cumpărere propriul Peugeot 208.
Cu noua mașină, care are omologare internațională, vrea să participe în 2021 la mai multe raliuri europene și balcanice, pentru că în comunitatea internațională simte mai multă susținere. Iar în 2022 vrea devină prima româncă pilot din Campionatul Mondial de Raliuri.
Pentru că simte nevoia de mai multă reprezentare, în 2019 a lansat platforma(https://femeiinmotorsport.ro/en/home/) Femei în Motorsport, unde promovează româncele din automobilism și motociclism, pentru care a fost premiată la Gala Societății Civile.
„O să continui să militez pentru nevoia de reprezentare a femeilor în rândul piloților și pentru susținere, dar nu susținere pasivă. Pentru că nu-mi doresc ca fetelor care vin din urmă – și nu doar fetelor –, să le fie rușine de ce fac.”
Simte responsabilitate când tinere fete îi spun că o admiră, dar și-ar dori să fie mai multe, să nu mai pară ceva special că e singura din campionatul național de raliuri. Ar vrea ca altora să nu le fie rușine să se bucure de ce fac, cum i-a fost ei după valurile de comentarii: câteva luni a ezitat să mai posteze, și-a pus la îndoială întregul drum în motorsport și s-a gândit să renunțe. Au ajutat-o discuțiile cu Ramona Rusu, triplă campioană la drift, care i-a povestit experiențele ei asemănătoare și a încurajat-o să nu se oprească. Iar când a urcat prima oară la volanul noii mașini pentru teste, și-a amintit cât de mult îi place ce face.
E hotărâtă să continue să vorbească despre sexismul pe care-l vede reflectat și în motorsport, oricât hate va primi; de faptul că Federația Română de Automobilism Sportiv a înființat în 2020 un lot național de juniori pe care îi susține financiar și nu a inclus în primul an nicio fată pilot, deși se încadra și ea ca vârstă (sunt două fete copilot și de anul ăsta va fi și Cristiana inclusă); de faptul că atunci când un pilot a înjurat-o, a amenințat-o și i-a spus că e frustrată că e femeie și ar trebui să meargă la psihiatru, comisia de disciplină care i-a analizat reclamația a hotărât că nu e nimic în neregulă. Iar asta, crede Cristiana, descurajează alte femei să depună plângere.
„Până n-o să fim suficient de multe și n-o să ne asumăm că e a safe space to talk , că poți să spui în sport că se întâmplă niște lucruri nasoale, mai e de muncă. Asta aș vrea s-o schimb, dar nu neapărat pentru motorsportul românesc; în general, pentru femei. OK, se întâmplă ceva greșit, te lupți cu chestia asta. Nu ți-e rușine s-o spui.”
Înapoi la lista de povești
Maya Păduraru
12 ani, Iași, para-snowboard
Pe pârtie, toată lumea e a ei
Să înveți să mergi cu o proteză e ca și cum cineva ți-ar înfige un băț în picior și ți-ar spune: „Mergi!”, spune Maya Păduraru, o elevă de 12 ani din Iași căreia îi plac engleza și româna și care-și dorește să devină chirurg ortoped. A început să folosească una la un an după ce și-a pierdut, de sub genunchi, piciorul stâng.
Înainte să înceapă durerile la gleznă, care o trezeau din somn la 5 dimineața și care nu treceau oricâte analgezice lua, și înainte să afle, la opt ani, că are cancer osos, era tot timpul în mișcare. Fie la orele de înot, fie la joacă cu alți copii din cartierul ieșean Tătărași, cu care alerga, sărea coarda, juca rațele și vânătorii, se dădea cu bicicleta sau cu rolele; uneori până la 12 noaptea, alteori până uita să intre în casă să mănânce.
Când făcea sport, se simțea liberă.
Asta i-a lipsit cel mai mult în camera de spital cât o bucătărie de apartament, cu două paturi, un frigider și un televizor în care și-a petrecut 10 luni. Acolo a făcut 18 cure de citostatice, urmate de zile în care se simțea rău și stătea mai mult în pat. Acolo se juca, în zilele bune, cu Gabriela, colega de salon care i-a devenit cea mai bună prietenă, și cu ceilalți copii de pe etaj: cântau, dansau pinguinul sau meneaito și, dacă era vreo aniversare, le vizita un magician. Acolo o durea tot mai rău piciorul și îi spunea des mamei, care dormea când pe scaun, când cu ea în pat, cât îi lipsește înotul.
De acolo a plecat, pe 18 februarie 2017, spre o operație în care știa că e posibil să i se amputeze piciorul. Când s-a trezit, mama încerca să i-l acopere cu un cearceaf.
„Nu-l mai am, nu?”, a întrebat-o. Apoi s-a culcat la loc.
În primul an, s-a deplasat în cărucior și în cârje. Prietenii din cartier, cu care a vorbit zilnic din spital, se luau la întrecere care să o împingă, dar îi era greu să stea în cărucior și să-i vadă alergând sau pe biciclete. Când părinții se gândeau că va trebui să instaleze rampe sau chiar să se mute la o casă fără etaj, le-a spus să aștepte, să vadă dacă poate să se descurce singură. Se enerva dacă voiau să o ajute pe scări și încerca să urce singură, în fund, lăsându-și o pereche de cârje sus și una jos. Când mama se gândea că trebuie să renunțe la serviciu ca să aibă grijă de ea, îi spunea că o sufocă și mai bine se întoarce la spitalul unde lucrează ca statistician. Voia să-și ia singură mâncarea și să-și ducă singură ghiozdanul la școală.
În septembrie 2018, a început să meargă cu proteza, ajutată de o cârjă.
La început, își lăsa greutatea mai mult pe piciorul drept, pentru că nu avea încredere în cupa protezei din carbon. A învățat treptat să fixeze corect manșonul de silicon care-i protejează pielea, să monteze și să controleze proteza.
A început să meargă la kinetoterapie, ca să-și refacă musculatura. A reușit să urce singură scările. A revenit la înot și a învățat să-și folosească mai mult forța brațelor.
După câteva luni, mergea fără cârje.
După jumătate de an, s-a urcat din nou pe bicicletă.
După un an, s-a dat prima oară cu snowboardul și a simțit că „toată lumea e a ei” .
În toamna lui 2019, aflase de la firma care i-a făcut proteza că Mihăiță Papară, un sportiv paralimpic care a câştigat prima medalie a României la para-snowboard, căuta fete cu dizabilități pentru o tabără sportivă internațională. Înainte să-l vadă pe Papară pe Instagram, Maya nu știa că există competiții pentru persoane cu dizabilități. Își dorea să continue cu înotul, dar știa că șansele să concureze cu sportivi sănătoși sunt mici.
Pe pârtie, a regăsit sentimentul de libertate. A învățat să-și lase greutatea când pe câlcâie, când pe vârfuri, și să aibă mai multă încredere în proteză.